Mondializare

Despre sentimentul de vinovăţie sau dorinţa de ispăşire

E ciudat modul în care funcţionează psihicul uman. Adânc, în subconsţientul nostru, s-a înregistrat o informaţie ale cărei falsităţi se verifică zilnic, fără a schimba câtuşi de puţin percepţia asupra ei: orice greşeală îşi are pedeapsa ei. Unii numesc acest fenomen drept „mustrări de conştiinţă” ori „remuşcări”. În trecutul îndepărtat al culturii umane, aceste sentimente erau cu mult mai puternice în fiecare individ decât sunt în ziua de astăzi, cu atât mai mult cu cât li se atribuia un sens metafizic. Încă mai auzim de oameni care ajung în pragul nebuniei ori se înfometează deliberat, căzând în depresii profunde, doar pentru că au ucis pe cineva din imprudenţă. Desigur, cu cât persoana decedată este mai apropiată, cu atât fenomenul este mai acut.

În cadrul populaţiei Maori, din Noua Zeelandă, exista o credinţă care consta în convingerea că energia vitală a unui lider o putea înfluenţa pe cea a unui om de rând. S-au consemnat cazuri în care, dacă un individ încălca tabuul de a se afla cu creştetul mai jos decât cel al căpeteniei (adică intra in sfera spirituală a acesteia), persoana în cauză începea a lâncezi, îşi pierdea pofta de mâncare şi trăia o permanentă angoasă, aşteptând pedeapsa zeilor. Întrun final, fie îşi pierdea minţile, fie viaţa. Ideea conform căreia o sancţiune teribilă urmează unui sacrilegiu îl ducea pe către auto-pedepsire.

La fel se întâmplă şi în ziua de astăzi. În mod ciudat, atunci când o persoană greşeşte faţă de o alta, aceste mustrări de conştiinţă îşi fac apariţia mai ales atunci când cei doi indivizi intră în contact. Adesea, cel care a greşit, simte nevoia să fie urâta de către cel prejudiciat. Această idee conform căreia ura celuilalt ar reprezenta o răsplată legitimă pentru o încălcare a unei norme etice îmi pare deosebit de amuzantă. Practic, nu îndreaptă nimic şi nu afectează pe nimeni (poate doar pe cel care urăşte). Însă „infractorul”, cu siguranţă, se simte mai bine. A greşit intenţionat dar şi-a primt pedeapsa şi astfel îşi poate continua liniştită existenţa, mustrările de conştiinţă nemaiavând nici un rost. Ordinea în Univers a fost restabilită, legea compensaţiei funcţionează.

Drăguţ, nu?

Se spune că nu e deloc productiv să fii îngăduitor faţă de cei care ţi-au greşit, pentru că ei nu se vor ierta niciodată pe sine.

Poate că de aceea, cea mai bună răzbunare este iertarea... Sau nu?

Până acum...

Ciudat…
Te văd înflorind acum... Spui că te aduni din cioburi, că îţi reanimezi raţiunea, că te regăseşti. Eşti iarăşi tu, aşa cum te ştiam înainte.Încep iar să te recunosc de parcă, dintr-o dată, ţi-ai fi căzut o mască sub care te-ai ascuns acum ceva vreme, retrăgându-te pentru un timp în obscuritate, înlăuntrul tău. Departe de mine, de tine... Departe de tot...
Iar acum înfloreşti iar... De parcă umbra mea îţi făcea culoarea să pălească, de parcă prezenţa mea îţi răpea spaţiul vital, de parcă atingerea mea te forţa să te închizi, întocmai ca o anemonă marină.
Poate fierbinţeala iubirii mele te-a ofilit iar acum, că a apus, departe de ea, îţi revii, prospătă ca roua dimineţii...
Niciodată nu m-am văzut asemeni unui temicer, niciodată nu mi-am văzut iubirea ca pe o cuşcă, niciodată nu am crezut că tandreţea mea e lanţ şi cătuşă pentru sufletul cuiva...
Niciodată...până acum...

Un dihorel drăguţ pentru ateul din tine :)

adopt your own virtual pet!

Confesiune

Înţelegi?

Copilării

Dacă ar fi să îi credem pe unii oameni de ştiinţă, fiecare om se naşte tabula rasa. Adică o simplă făptură, nu o persoană, o individualitate, dar nu o fiinţă umană în adevăratul sens al cuvântului.
Abia pe măsură ce acumulăm informaţii şi experienţă devenim ceea ce suntem, ceea ce înţelegem prin cuvântul om - acea fiinţă bipedă animată de gânduri, sentimente, trăiri mai mult sau mai puţin profunde ce depăşesc simplul nivel instinctual.
Tind să le dau dreptate. Creierul, acest computer încorporat în cutia noastră craniană este centrul personalităţii, ceea ce îl face pe individ diferit faţă de ceilalţi nu numai genomul său. Un om aflat în moarte cerebrală nu mai reprezintă decât o formă de viaţă cu aspect hominid, o simpla creatură biologică.

Şi totuşi de unde pornim? Care este fundamentul nostru, temelia pe care se ridică şi se ramifică personalitatea?
Cu adevărat, mare parte din cine suntem stă scris în genele noastre. Se spune ca asasinii s-ar naşte cu apetitul pentru crimă. Undeva, adânc în ei, stă marcat în piatră că aflaţi întro anumită conjunctură, ori supuşi unor trăiri şi situaţii care i-ar marca de-a lungul vieţii, aceşti indivizi vor reprezenta un pericol pentru cei din jur. Nu e obligatoriu, desigur. Dar e foarte probabil să se întâmple. Câţi dintre noi nu ar fi dispuşi să ia viaţa altui om în condiţii extreme? Însuşi instinctul de supravieţuire ne-ar dicta-o, ori instinctul parental sau, depăşind acest stadiu primar al acţiunilor, am fi capabili să ucidem în urma unui calcul foarte raţional, bazat pe principiul "care pe care". În esenţă, cu toţii suntem criminali.
"Puritatea" copiilor vine din neştiinţa lor. Le iertăm multe lucruri, uneori fapte de un barbarism crunt, numai în ideea că intelectul acestora nu poate cuprinde gravitatea acţiunilor lor.



Am văzut adeseori cum copiii mai mari ca mine se dedau la acte sinistre de cruzime, căzându-le pradă mai ales pisicile din cartier. Sărmanele creaturi erau capturate în capacane meşteşugit plasate prin grădini şi boscheţi, iar când pradă prinsă în laţ se zbătea să scape, tinerii vânători îşi căzneau minţile să găsească cele mai inventive chinuri. Şi, fără îndoială, sălbăticia instinctivă ţâşnind la suprafaţă, dădea cele mai oribile roade. Aceste ieşiri violente, reprimate de educaţia primită acasă, îmi amintesc de cartea lui Golding, "Împăratul muştelor".


Un moment traumatizant în viaţa mea de copil l-a reprezentat un astfel de episod cu final tragic.
Nepregătit încă să zboare, un pui de cucuvea a căzut de pe bloc întro grădină. Dacă l-ar fi găsit o pisică soarta lui ar fi fost mult mai bună decât cea de care a avut parte în mâinile tinerilor vânători. Moartea era un final aşteptat, însă stresul bietei păsări ar fi fost mult mai scurt dacă şi-ar fi găsit sfârşitul între fălcile unei feline. Oricât i-am rugat să îmi dea mie plăpânda cucuvea, care de acum parcă se resemnase, privind lung printre pleoape, nu m-au băgat în seamă. Şi acum îmi amintesc cercurile pe care le descria micul cadavru, moale, sugrumat de un laţ lung, învârtit deasupra capului de către unul dintre micii sălbatici. Desigur, moartea violentă a puiului de cucuvea avea la bază mitul stupid care făcea legătura între decesul unui om şi ţipătul păsării. Mai era un amănunt: trebuia să îţi cânte la geam dar- la naiba!- cine se încurcă în astfel de fineţuri?!


Şi eu am fost la un moment dat făptaş al unei astfel de nefericite crime. Fără voie însă. Victimă mi-a căzut un papagal al cărui trup l-am strâns mult prea puternic în pumni. Încă din primii ani de viaţă suntem înzestraţi cu puterea de a nimici făpturi vii. Abia acum, privind lucrurile din acest punct de vedere, îmi este clar un episod din copilărie.
Mă aflam la mare, împreună cu părinţii şi ne plimbam pe dig, în spatele nostru întinzându-se plaja stăpânită acum doar de nişte figuine decupate în lemn reprezentând niste animale luate de prin cărţile pentru copii. Era seară şi briza adia destul de puternic, dar atenţia mea nu se concentra asupra valurilor ci era ocupată cu admirarea unor căluţi de mare ce se găseau întro pungă, aflată în posesia unei fete. Ţin minte că am întins mâna să îi pipăi, asemeni oricărui copil care vede ceva nou, însă gestul mi-a fost împiedicat de intervenţia promptă a tatălui meu. Ideea de a nu putea avea ceva mi s-a părut foarte frustrantă la şi am apelat la gama de istericale specifică vârstei şi situaţiei. Povestea nefericitul papagal să fi avut drept urmare interdicţia de a pune mâna pe creaturile plăpânde ce intrau în raza mea de acţiune? Foarte posibil.


Omul e o fiinţă agresivă prin excelenţă. De mic copil, spiritul de competiţie începe să îşi facă simţită prezenţa. Agresivitatea este cea care formează ierarhiile şi doar educaţia ne face să nu trăim întrun permanent conflict. Foarte puţine culturi îşi pedepsesc copiii. Numai puţine dintre ele aplică metode contondente progeniturilor lor, însă adesea o fac cu scopul de a le dezvolta rezistenţa la durere. Însă din momentul în care se consideră copilăria încheiată, pe cât de lipsită de griji şi responsabilităţi a fost prima perioadă a vieţii, pe atât de dur este începutul traiului de adult, când tânărul trebuie să îşi cunoască locul în colectiv.
Eu nu mi l-am găsit niciodată printre "ai mei". A trebuit să caut alţi oameni care să mă accepte aşa cu eram eu. Dacă aş fi ştiut să taxez fiecare jignire aşa cum ar fi trebuit, dacă aş fi încheiat fiecare fugărire printr-o păruială, locul meu în ierarhia haitei ar fi fost asigurat. Însă nu am putut niciodată să o fac. Suferinţa fizică a altora m-a afectat mereu. Toată viaţa am fost empatic şi m-am ghidat după principiul "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face". Uneori regret că nu am umplut pe nimeni de sânge ci, în schimb, mi-am măcinat eu nervii, sperând că timpul va ameliora situaţia. Dar timpul nu a făcut altceva decât să clădească ziduri în jurul meu, cetăţi şi bastioane care m-au îndepărtat de haită, de grup, de turmă. Ultimul din şir, niciodată cu ei şi totuşi acolo, preferând excluderea în locul statutului de "individ omega", prezent în mijlocul lor dar niciodată unul din "băieţi", dependent totuşi de situaţia mea de animal social, fiind nevoit să ling acolo unde scuipam....
Dar când am prins aripi am pornit să îmi formez grupul meu.


Se spune că fiecare fiinţă inteligentă se remarcă prin curiozitate. Această tendinţă către explorare l-a determinat pe om să colonizeze o planetă întreagă, pornind dintrun amărât de colţ al Africii.
Nu a rămas nici un colţ al micului meu habitat neexplorat. Copil fiind, închis mereu în casă în compania cărţilor şi discurilor de vinil, dorinţa de acţiune se manifesta prin căutare. Deşi mic, am ajuns să cercetez şi cele mai înalte rafturi şi chiar deasupra dulapului punând unul peste altul două scaune. Eram neînfricat. Deşi exista riscul să cad, mă suiam pe ele şi cătam nici eu nu ştiam bine ce anume. Am cotrobăit şi am găsit tot ce era ascuns. Şi unele lucruri erau, cu adevărat, tainice, spre disperarea părinţilor mei.
Însă nu doar curiozitatea l-a determinat pe om să îşi depăşească micul restrânsul areal familiar pentru a se avânta în necunoscut. Scopurile sale au fost mai numeroase, între ele un loc foarte important reprezentându-l resursele naturale. Totul se rezumă la nevoi.
Nevoia mea a fost să găsesc oameni cu care să pot comunica. Dacă vecinii din copilărie nu ţi-i alegi şi nici colegii de şcoală, anturajul ţi-l poţi stabili după voie. "Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru oamenire".
Oamenii pot fi buni de la natură. Se prea poate ca în codul genetic al unora să nu existe înclinaţia către violenţă. Puţini dintre aceştia vor ajunge, însă, lideri. Mahatma Gandhi, Martin Luther King ori Nelson Mandela sunt nişte excepţii ce par să întărească regula.


Ca şi copil am îmbinat întrun mod ciudat egoismul cu altruismul. Nu aş fi împărţit cu nimeni şniţelul din farfurie, însă aş fi aruncat bucuros peste balcon un harbuz dacă l-aş fi putut ridica. Copiii de jos trebuiau să mănânce şi ei, nu? Şi mai trebuiau să se şi joace. Nu mică a fost mirarea maică-mi când a recunoscut pe treptele din casa scării toate jucăriile pe care mi le cumpărase înpreună cu taică-meu. Se vede treaba că erau mai uşor de ridicat.Am păstrat frumoasa tradiţie a aruncării fructelor pe balcon pănă în liceu. Nu prea conta faptul că ai mei investeau masiv în procurarea lor. Piersicile şi merele zburau în continuare, spre deliciul celor interesaţi care îmi promiteau şi îşi declarau prietenia lor veşnică dacă le mai înmânez un fruct prin intermediul legii gravitaţiei. În mod ciudat, bucuria lor îmi făcea o deosebită plăcere şi încă mă mai simt exagerat de bine atunci când pot ajuta pe cineva ori fac o favoare cât de mică, deşi acum îmi aleg oamenii niţeluş mai bine decât în adolescenţă.
E complicat de spus ce a avut o importanţă mai mare în formarea mea ca individ - zestrea gentică ori educaţia. Nu am ajuns niciodată un lider deşi am tendinţe dominatoare. Nu am dominat pe nimeni deşi aş fi putut să mă răzbun. Nu m-am răzbunat şi nici nu mi-am refulat frustrările pe cei neajutoraţi. Nimic nu e mai dezgustător pe lume decât victima care se transformă în călău.


Natura ne dictează comportamentul în societate. Vor exista mereu puţini în vârf, mulţi la mijloc şi câţiva la bază. Alfa, beta şi omega. Însă fără susţinerea grupului, individul omega nu va supravieţui, deşi se alege doar cu resturi şi e ciuca bătăilor...
Şi mai sunt "lupii singuratici", acei puţini indivizi situaţi înafara haitei, propriii lor stăpâni, alfa şi omega la un loc, fără a domina ori a se lăsa dominaţi.
Deşi viaţa te pune în postura de a întâlni indivizi mai slabi decât tine, am încercat pe cât posibil să nu mă impun în faţa nimănui. Sunt propriul meu lider întro lume de egali. Spre asta am tins mereu şi din acest motiv, în adâncul meu sunt un anarhist. Nu voi recunoaşte nici un lider impus, nu voi urma nici un individ care nu şi-a demonstrat meritele.
Legile, instituţiile şi uniformele nu înseamnă nimic pentru mine. Nu răspund cu adevărat decât în faţa propriei mele conştiinţe şi încerc să îmi ghidez viaţa în funcţie de regulile care nu îmi încătuşează personalitatea.


Pentru că sunt plin de hibe pe care le-am conştientizat am încercat să mă clădesc, să mă înalţ deasupra condiţiei mele de "individ omega".
Rămâne de văzut dacă am şi reuşit.