Despre sentimentul de vinovăţie sau dorinţa de ispăşire

E ciudat modul în care funcţionează psihicul uman. Adânc, în subconsţientul nostru, s-a înregistrat o informaţie ale cărei falsităţi se verifică zilnic, fără a schimba câtuşi de puţin percepţia asupra ei: orice greşeală îşi are pedeapsa ei. Unii numesc acest fenomen drept „mustrări de conştiinţă” ori „remuşcări”. În trecutul îndepărtat al culturii umane, aceste sentimente erau cu mult mai puternice în fiecare individ decât sunt în ziua de astăzi, cu atât mai mult cu cât li se atribuia un sens metafizic. Încă mai auzim de oameni care ajung în pragul nebuniei ori se înfometează deliberat, căzând în depresii profunde, doar pentru că au ucis pe cineva din imprudenţă. Desigur, cu cât persoana decedată este mai apropiată, cu atât fenomenul este mai acut.

În cadrul populaţiei Maori, din Noua Zeelandă, exista o credinţă care consta în convingerea că energia vitală a unui lider o putea înfluenţa pe cea a unui om de rând. S-au consemnat cazuri în care, dacă un individ încălca tabuul de a se afla cu creştetul mai jos decât cel al căpeteniei (adică intra in sfera spirituală a acesteia), persoana în cauză începea a lâncezi, îşi pierdea pofta de mâncare şi trăia o permanentă angoasă, aşteptând pedeapsa zeilor. Întrun final, fie îşi pierdea minţile, fie viaţa. Ideea conform căreia o sancţiune teribilă urmează unui sacrilegiu îl ducea pe către auto-pedepsire.

La fel se întâmplă şi în ziua de astăzi. În mod ciudat, atunci când o persoană greşeşte faţă de o alta, aceste mustrări de conştiinţă îşi fac apariţia mai ales atunci când cei doi indivizi intră în contact. Adesea, cel care a greşit, simte nevoia să fie urâta de către cel prejudiciat. Această idee conform căreia ura celuilalt ar reprezenta o răsplată legitimă pentru o încălcare a unei norme etice îmi pare deosebit de amuzantă. Practic, nu îndreaptă nimic şi nu afectează pe nimeni (poate doar pe cel care urăşte). Însă „infractorul”, cu siguranţă, se simte mai bine. A greşit intenţionat dar şi-a primt pedeapsa şi astfel îşi poate continua liniştită existenţa, mustrările de conştiinţă nemaiavând nici un rost. Ordinea în Univers a fost restabilită, legea compensaţiei funcţionează.

Drăguţ, nu?

Se spune că nu e deloc productiv să fii îngăduitor faţă de cei care ţi-au greşit, pentru că ei nu se vor ierta niciodată pe sine.

Poate că de aceea, cea mai bună răzbunare este iertarea... Sau nu?