Masochistul în izmene

Am un mare defect. Sunt alergic la durere.

Ştiu că nu e bărbăteşte să afirm acest lucru, dar ideea suferinţei fizice mă înspăimântă. Poate acesta e motivul pentru care am refuzat mereu să mă implic în conflicte care se puteau polda cu pumni şi picioare în figură. La asta contribuie şi firea mea destul de miloasă, bazată pe principiul "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face". Şi jur că nu îmi place să simt în gură gustul propriului sânge, rezultat al unei directe de dreapta în propria mufarină.
Aici se încadrează şi resentimentele pe care le am faţă de metodele educative părinteşti care implicau printre altele şi corecţiile fizice. Sunt oarecum ranchiunos faţă de cei care consider că au abuzat în vreun fel de autoritatea lor.


Din acest motiv nu îi înţeleg pe masochişti. Pot percepe până la un punct nevoia de a contrabalansa o suferinţă sufletească prin auto-mutilare. Asta pentru că e o chestiune organică. În momentul producerii unei răni, creierul secretă endorfine, dopamine şi adrenalină care induc iniţial o stare de plăcere, menită să atenueze şocul resimţit în urma durerii. Apoi vine suferinţa care, orice s-ar spune, la nivel fizic este mult mai uşor de suportat decât cea sufletească. Practic, creierul îşi mută atenţia către rană, distrăgând atenţia de la suferinţa interioară. Asta nu înseamnă că voi fi vreodată capabil să pricep de ce unii îşi crestează braţele cu lama. Poate că lor li se pare "cool", însă pentru mine nu reprezintă altceva decât dovezi clare de slăbiciune. În plus e total inestetic.
Întrun fel pot înţelege masochismul d.p.d.v. sexual. În pat orice e permis, iar dacă oamenii cad de comun acord asupra unui comportament care le crează plăcere intensă, cine sunt eu să îi judec în vreun fel? De fapt la asta se rezumă totul în cazul acestui comportament: diminuarea unei suferinţe ori sporirea unei stări de bine. God bless them all!!!
Totuşi mai există un soi de masochism cu care nu voi fi niciodată de acord. Nu aş putea spune că îl dispreţuiesc, însă lipsa mea de înţelegere faţă de fenomen ia adesea forme oarecum agresive din punctul de vedere al discursului. Mă refer la oamenii care se complac în suferinţa sufletească.
E clar faptul că nu le place starea în care se află. E firesc să regrete fiecare clipă de frământare pe care o trăiesc. Tânjesc după fericire şi ar dori mult să ajungă să şi-o însuşească. Însă dintrun soi de laşitate inexplicabilă aceşti oameni nu sunt capabili să iasă din mocirlă, la lumină, deşi ar avea posibilitatea. Am o oarecare înţelegere pentru anumite categorii faţă de care empatia şi compasiunea sunt mai puternice decât nemulţumirea care mi-o provoacă situaţia lor. Mă refer în special la femeile abuzate de către soţii lor... Căsnicia implică mai mult decât stupida dar eterna replică: "Deşi mă bate, eu ştiu că mă iubeşte!" Da... Asta în mod sigur! Viteza pumnului e direct proporţională cu dragostea partenerului.
Refuzul de a fi fericit. Ce poate fi mai stupid de atât?


Pentru mine fericirea e ca un drog. Când nu o am sunt întrun perpetuu sevraj. Când o am, o injectez în venă, absorbind-o prin orice por şi lăsându-mă dus de extaz. Sunt nefericit doar când nu am drogul... Însă aş face orice să îl capăt.
De aceea mi-e greu să suport oamenii care, deşi conştienţi de stupiditatea algerilor lor, ori măcar intuindu-le hibele, continuă să comită greşeală după greşeală. Ca şi cum instinctul de conservare le-ar fi dispărut cu totul, lăsându-se duşi de curent.


Deci, tu, cititorule masochist, sper că te afli în tabăra kinki. Nu de alta, dar tare rău mi-ar părea pentru tine să te ştiu până în gât prins în nisipurile mişcătoare ale nefericirii stupide şi delăsătoare. Mi-ar plăcea să te ajut cu un dos de labă peste bot, dar... la naiba! nu se cade...
Cade? Sper că nu moralul. În general, ăla se ridică;
Se ridică?!
Hai ca mă afund...
Fund...
Kinki!!!

Influenţe - "De fapt o cauţi cu lumânarea dar când mă vezi te camuflezi ca Winnetou"

Mereu m-au atras amerindienii. Şi nu toate triburile. Doar cele din zona Marilor Prerii. Abia mai târziu am descoperit frumuseţea şi varietatea culturală a nativilor nord-americani.

Primul contact cu "pieile-roşii" l-am luat prin intermediul operei lui Henry Wadsworth Longfellow, "Cântecul lui Hiawatha", ilustrată cu nemărginit talent de maestrul Valentin Tănase. Eram mult prea mic la acea vârstă pentru a vibra la intensitatea spirituală a legendelor indienilor din zona Marilor Lacuri, însă euforia coroanelor de pene şi a franjurilor m-a cuprins iremediabil.


Desigur, a fost o atracţie pur estetică şi superficială la început. Însă cu timpul am început să fiu interesat de latura mai profundă a acestor populaţii îndepărtate. Şi un nume revenea mereu în discuţiile despre indieni: Winnetou, eroul apaş al scriitorului german Karl May.
Am citit opera lui Karl May la o vârstă destul de înaintată. În general, media de vârstă la care e firească lectura acestui tip de literatură este de 13-15 ani. Mie mi-a picat în mână pe la 17 ani.
Karl May este cunoscut pentru palpitantele sale romanele foileton, care purtau cititorii către tărâmuri exotice, pe tot mapamondul. Din nefericire, ilustrul scriitor nu a călătorit niciodată înafara Germaniei, sursa sa de inspiraţie fiind jurnalele de călătorii publicate în vremea sa. Poveştile sunt pasionante, pline de acţiune şi suspans, binele învingând întotdeauna.


Pot spune că datorită lui Karl May am dezvoltat o pasiune şi faţă de populaţiile de beduini, aria mea de cunoştinţe în domeniul culturilor umane lărgindu-se întro oarecare măsură.
Şi totuşi, trebuie să recunosc faptul că nu aş lasa niciodată aceste cărţi în mâna unui copil... Cel puţin nu fără a discuta foarte mult cu el pe parcursul lecturii. Deşi asupra mea opera lui May a avut o influenţă pozitivă, reprezentând o lecţie despre etică, bunătate, principii, prietenie etc, textele ascund mesaje subliminale cu un potenţial negativ destul de ridicat.
Karl May scria îndeosebi pentru germani, el însuşi fiind un patriot şi un catolic fervent. Preamărirea superiorităţii civilizaţiei germane/occidentale şi a religiei creştine/catolice sunt scopurile de bază ale autorului. Gâdilând cu pricepere orgoliul cititorilor săi, May îşi asigura un public pasionat, hrănindu-i orgoliul colectiv de cetăţean al unui imperiu ce părea deosebit de stabil.
Personajele lui Karl May sunt descrise întrun mod destul de infantil şi simplist. Binele şi răul sunt total contrastante, albul pur şi imaculat, răul întunecat şi tenebros, lipsind şi cea mai subtilă nuanţă grizată. Personajele negative au doar două variante: fie se schimbă la 180 de grade, în lumina nemărginitei bunătăţi a personajelor pozitive, fie sfârşesc tragic, trecând în nefiinţă, scutind omenirea de activităţile lor degenerate.


Desigur, binele este în strânsă legătură cu valorile şi etica creştină, personajul principal (Old-Shutterhand/Kara Ben Nemsi - cele două nume sub care personajul este cunoscut în romane - primul în vestul sălbatic, al doilea în orient, traducându-se prin Karl-Fiul-Nemţilor) convertind adesea păgânii virtuoşi.
Autorul denotă adesea o totală lipsă de înţelegere faţă de culturile despre care vorbeşte, ori faţă de situaţia în care acestea se află în raport cu occidentalii. În seria dedicată Vestului Sălbatic, Karl May îi priveşte pe indienii ostili albilor ca pe nişte sălbatici vicioşi şi însetaţi de sânge, incapabili să asculte de vorbă bună. O privire mai obiectivă ne relevă însă faptul că cel mai adesea guvernul american, partea "civilizată" a conflictului, şi-a încălcat cel mai adesea cuvântul, provocând reacţii violente din partea "sălbaticilor" înşelaţi. Pentru Karl May, colonizarea Vestului nu este nici pe departe un lucru rău. E chiar firesc şi necesar. Construirea căii ferate nu reprezintă nici un pericol pentru modul de viaţă al indienilor, iar mineritul e o activitate care le dăunează cel mult nefericiţilor muncitori. Nimic din suferinţa "pieilor-roşii" nu se întrevede din lectura romanelor autorului german. Desigur, există şi albi care comit crime ori înşelătorii la adresa indienilor, dar aceştia sunt doar nişte excepţii nefericite. Nici măcar psihopaţii vânători de sclapuri nu sunt prezentaţi întro lumină prea proastă, ei fiind doar o pată de culoare, o excentricitate a Lumii Noi. Cât despre stilul voit nefavorabil în care sunt prezentaţi metişii, aşa numitele "corcituri", nu putem observa decât rădăcinile unor concepţii naziste care susţin că poluarea/mixarea sângelui unor rase nu poate produce decât indivizi de o calitate îndoilenică, dacă nu chiar malefici.


Orientul este prezentat de către autor ca o imensă ladă de gunoi, distrus de guvernarea Imperiului Otoman aflat în plină decădere. Desigur, Karl May nu se poate abţine să nu introducă nişte "şopârle" de natură geo-politică prin care prezintă Germania drept principala sprijinitoare a Imperiului Otoman în timp ce restul marilor puteri europene doresc doar să îl dezmembreze în folos propriu. Observăm din nou o atitudine frecvent întâlnită în retorica occidentală cu privire la Orient.
Ca de obicei, textele dau dovadă de o totală ignoranţă în ceea ce priveşte empatizarea cu civilizaţiile/culturile diferite de cea occidentală, deşi episoadele istorice şi descrierile locurilor ori ale anumitor ritualuri (de exemplu pelerinajul de la Mekka) sunt prezentate în detaliu.
E ciudat totuşi cum, iniţial, aceste amănunte mi-au scăpat, deşi erau clar menite dacă nu să mă îndoctrineze, măcar să mă influenţeze.
Poate că firea mea a fost mereu îndreptată către selectarea acelor informaţii de natură pozitivă. Indienii au rămas eroii mei, indiferent de nenumăratele filme Hollywoodiene care îi prezentau ca pe nişte acerbi hărţuitori, ucigaşi şi violatori. Beduinii (arabii în general) îmi par şi acum nişte lorzi ai deşertului, indiferent de poropaganda pe care o duce occidentul împotriva lor.


Poate că e în natura mea să ţin mereu partea celui care pare oprimat, indiferent de modul în care victima este demonizată. Teroriştii de ieri sunt eroii recunoscuţi de azi.
Poate că e un defect, dar gândind cu propriul cap, analizând problemele prin prisma propriilor principii, diferenţiind binele şi răul în funcţie de propriile standarde, tind să cred că omul e mai greu de manipulat, gândirea fiindu-i distorsionată cu o mai mare dificultate decât dacă preia informaţiile pe nemestecate.
Poate că sunt naiv. Poate că sunt infantil. Poate că sunt idealist. Poate...
Dar poate că lumea ar fi mai evoluată dacă ar accepta faptul că e stupid să ne considerăm superiori unii faţă de alţii şi am încerca să ne înţelegem reciproc. Nu suntem decât diferiţi. Iar diversitatea crează frumuseţea.

Ce-şi doresc femeile?

Cu toţii cunoaştem păunul, acea pasăre superbă, cu penaj impresionant şi colorat, care îşi roteşte coada imensă întro atitudine impozantă, plină de strălucire. Acel apendice extrem de greu, format din pene lungi, este rezultatul selecţiei naturale, mai precis, al selecţiei sexuale.
"Frumuseţea" în natură nu este niciodată gratuită. "Estetica" are rolul ei deosebit de important. Culorile pot servi pentru diverse scopuri, în funcţie de "interesele" fiinţelor. Animalele veninoase sunt frumos colorate şi decorate cu nuante contrastante si aprinse pentru a servi drept mesaj tuturor prădătorilor: ATENŢIE! Nu sunt de mâncare! La o adică, poţi da de dracu' dacă pui gura pe mine!
Florile au un scop mai inofesiv, şi anume acela al reproducerii. Culorile vii atrag adesea insectele le care polenizează.
Acesta este motivul de bază al "frumuseţii" în lumea animală. Penajul a numeroase păsări este astfel conceput încât să atragă privirile femelelor aceleiaşi specii. Natura pare a pune mare preţ pe acest aspect. Practic, cei mai frumoşi indivizi se reproduc, transmitându-şi genele, procreând urmaşi care să le semene.
Există anumite culturi din cadrul speciei umane în cadrul cărora, acest bun obicei al alegerii partenerului în funcţie de calităţile sale fizice încă se mai păstrează întrun mod instituţionalizat. În zona Sahelului -limita sudică a Saharei -, populaţiile Bororo/Woodabe, aparţinând familiei tribale Fulani, întrunesc festivaluri anuale în cadrul cărora, tinerii se întîlnesc spre a se cunoaşte şi a stabili relaţii amoroase pe baza cărora se pot încheia eventuale căsătorii. Tinerii bărbaţi îşi vopsesc feţele în culori vii (roşu, galben, oranj), apoi, purtând un feşmânt specific, se etalează în prezenţa fecioarelor. Aceştia zâmbesc larg şi îşi rotesc ochii, demonstrând sănătatea danturii şi lipsa conjunctivitei. Cei mai frumoşi dintre tineri au, desigur, şanse mai mari în a fi remarcaţi de fetele în căutare de logodnici.
Iată, deci, că în ciuda modelului cultural patriarhal care impune în general sporirea caracteristicilor sexuale în cazul femeilor, nici bărbaţii nu se exclud cu totul din legile de nezdruncinat ale firii.


Totuşi, în cazul speciei umane se petrece un fenomen ciudat, şi anume apariţia unui dublu standard în ceea ce priveşte selecţia sexuală. Unii dintre oamenii de ştiinţă susţim faptul că, dincolo de rolul de generator al inteligenţei, creierul are şi rolul de organ sexual. Dublul standard se manifestă mai ales în cadrul conflictului raţiune-instinct. Nevoile femeii au fost mereu aceleaşi la nivel instinctual: aducerea pe lume a unor copii cu o zestre genetică sănătoasă şi găsirea unui partener capabil să ofere siguranţă şi protecţie familiei. Ambele calităţi asigurau supravieţuirea speciei în condiţii naturale.
Însă dincolo de fizicul superior al unor indivizi, condiţie esenţială pentru asigurarea hranei şi a protecţiei în lupta cu animalele sălbatice, a venit un moment în evoluţia culturii umane când inteligenţa a început să îşi facă loc printre criteriile impuse de femei. Ştim cu toţii că la vârsta adolescenţei fetele visează la bărbatul înalt, brunet, cu ochi albaştri (!?!) etc etc. Din nefericire, odată cu maturizarea şi conştientizarea nevoilor epocii în care trăiesc, se observă cum calităţile fizice ale eventualului partener de viaţă trec pe plan secund, pe primul loc apărând inteligenţa şi/sau capacitatea individului de a-i oferi stabilitate şi protecţie (slavă domnului, leii nu prea hălăduie pe străzi, posibilitatea de a fi muşcat de un câine maidanez fiind cel mai mare pericol venit din parte faunei locale).Şi totuşi se spune ca cca. 30% dintre copiii născuţi pe planetă nu sunt crescuţi de tatăl biologic. Din nefericire pentru bărbaţi, în perioadele fertile, femeile se lasă purtate întrun mod pur instinctual pe valurile infidelităţii. Şi astfel, deşi adesea zestrea biologică nu i-a oferit o slujbă de invidiat bărbatului înalt, brunet, cu ochii verzi etc, el va procrea un eventual plod pe care un alt bărbat mai puţin înzestrat d.p.d.v. fizic dar cu un I.Q. mai dezvoltat îl va întreţine din salariul său. Aceste favoritisme episodice au ca motiv faptul că acest tip de bărbat nu oferă decât una din nevoile de bază ale femeii, nu însă şi stabilitatea/protecţia de care are ea nevoie, el zburând din floare în floare, împrăştiindu-şi genele întro frenezie reproducătoare. Desigur, existenţa prezervativelor şi a soţilor iubitori îi garantează femeii o ieşire onorabilă din lupta raţiune vs instinct.


Dincolo de cinismul oarecum ironic al acestui mod de prezentare a comportamentului feminin, trebuie subliniat faptul că întotdeauna, dar absolut întotdeauna femeia este cea care alege bărbatul şi nu invers (atunci se numeşte viol şi intră sub incidenţa codului penal).
Ştiu că marii crai ai genului masculin vor zâmbi superior la auzul unei asemenea idei. Ei bine, spre nemărginita lor dezamăgire, trebuie să le transmit că toate eforturile lor de a impresiona frumoasele (ori mai puţin frumoasele) reprezentante ale sexului slab demonstrează clar cele suţinute mai sus.
Chiar dacă se prezintă în lumina propriei lor aure, chiar dacă mimează un anumit comportament, chiar dacă mint cu neruşinare, bărbaţii stau, practic, la mila celei pe care vor să o cucerească. Fie că se încadrează în standardele ei, fie că poartă o mască prin care ei încearcă să pară viabili, ei caută să se încadreze cât mai bine, fie şi temporar în tiparul impus de femei.
Băieţii răi sunt irezistibili pentru adolescente, bărbaţii hotărâţi sunt de nerefuzat pentru femei. Alte vârste, alte standarde, aceleaşi preocupări.
Iar când instalatorul înalt, brunet, cu ochii verzi etc. ajunge în imediata apropiere a soţiei domnului avocat, ce anume o împiedică pe ea să nu îi servească nefericitului soţ un copil cu o zestre genetică superioară însă total diferită faţă de a sa? Răspunsul e unul singur: raţiunea! Mai precis cele două reflexii ale sale - respectul şi principiile.
Oare în lupta instincte vs raţiune cine va câştiga? Ce va alege femeia?
Pentru că, întrun final, ea e singura care alege.

Femeia ideală

Dacă ar fi să ne încredem în observaţiile lui Sigmund Freud, atunci primul nostru model feminin este reprezentat de propria mamă. Până şi pasiunea pe care bărbaţii o manifestă faţă de sânii unei femei, acea parte anatomică ce defineşte specia umană ca făcând parte din clasa mamiferelor cu o utilitate clară şi pragmatică, lipsită de erotism, porneşte tot de la atracţia pe care o avem faţă de afecţiunea maternă.
Bărbaţii rămân toată viaţa nişte copii. De fapt, nu sunt decât nişte animale cu minţi de copii şi instincte dictate de hormoni. Bărbaţii sunt nişte porci, măgari, armăsari etc. De fapt, sunt asemeni oricărei alte fiinţe de sex masculin. Bărbaţii nu sunt indecenţi atunci când analizează fundurile femeilor! E doar un instinct moştenit de la strămoşii noştri patrupezi ale căror dosuri se colorau intens în perioadele fertile. În plus, lăţimea bazinului transmite o informaţie importantă cu privire la alegerea partenerei: este sau nu îndeajuns de matură încât să aibă parte de o naştere fără prea multe complicaţii? Numai standardele denaturate ale ultimelor decenii, modelate de gusturile androgine ale unor creatori de modă homosexuali, induc ideea frumuseţii unui bazin cât mai mic... Trăiască operaţia de cezariană!!!


"Femeia" ideală seamănă adesea cu mamele noastre. Nu neapărat fizic. Complexul lui Oedip se manifestă îmdeosebi la un nivel psihic. O femeie care întruneşte anumite calităţi interioare caracteristice mamei îl relaxează pe bărbat la un nivel inconştient, oferindu-i o falsă senzaţie de siguranţă. Pradă uşoară...
"Femeia" ideală poate fi blondă, brunetă, şatenă, roşcată. Poate fi înaltă, scundă, grasă, slabă, cu sâni mari sau mici, cu bazin lat sau îngust. Poate fi amuzantă, serioasă, gracilă, directă. Femeia ideală poate fi în multe feluri. Câte bordeie atâtea obiceiuri.
Pentru mine, la nivel instinctual, femeia ideală trebuie să fie mignonă. E necesar să ţinem cont de limitările naturale şi de barierele psihologice... Puţini bărbaţi se simt confortabil la braţ cu o duduie mai înaltă decât ei cu un cap sau ceva asemănător.
Înafară de acest mic aspect sunt puţin interesat de fizicul unei femei deşi, recunosc, am şi eu micile mele fetişuri. Fruntea, ochii, nasul, buzele, urechile, gâtul, claviculele, gleznele... acele zone subtile dar pline de graţie în care se ascunde fineţea unei femei.
E greu să o descriu pe EA, pe "femeia ideala", pentru că poate avea nenumărate chipuri, nenumărate calităţi. Îmi este total indiferent cum arată EA, atâta vreme cât are o fizionomie plăcută. Şi totuşi ar fi câteva trăsături de bază pe care ar trebui să le aibă orice femeie în preajma căreia mi-aş dori să mă aflu. Îmi plac femeile cu personalitate proprie, imaginative d.p.d.v. al vestimentaţiei, al coafurii ori a bijuteriilor. Îmi plac femeile care ştiu cum şi cât să se machieze. Îmi plac femeile empatice, sensibile la suferinţă, care încearcă să îi înţeleagă pe cei din jur. Îmi plac femeile ambiţioase, care luptă pentru ceea ce îşi propun, şi care nu se lasă călcate în picioare. Îmi plac femeile care nu suferă de masochism şi ştiu ce e mai bine pentru ele. Îmi plac femeile inteligente şi deschise către comunicare, care să poată purta o conversaţie pe cele mai diverse teme şi care să fie interesată de lucrurile noi pe care le poate afla. Îmi plac femeile care nu se lasă acaparate de prejudecăţi prosteşti. În final, îmi plac femeile afectuase, care răspund pe măsură dragostei ce le este adresată."Femeia ideala" poate fi întâlnită des. Trebuie doar ca ea să ştie dacă te vrea Pentru că, oricât ar părea de ciudat, femeia este întrun final cea care îl alege pe bărbat şi nu invers.
Aşa e legea firii.

Homo ludens

Am fost mic şi mi-am dorit să ajung să fiu "om-mare", ceea ce e plăcut dintro mulţime de motive, dar şi periculos în acelaşi timp... Iar pericolul la care mă refer este mai mult la un nivel psihic. O mare primejdie numită, în termeni atenuaţi "maturizare", când, de fapt, mai cinstit ar fi să îl mumim blazare.
Blazarea... se pare că fiecare "om-mare" este condamnat la ea. Uneori conştientizez că mi se întâmplă şi mie...
Înainte, observam din timp micşorarea zilelor de iarnă şi asta mă fascina, prima zăpadă era un cadou neaşteptat şi un motiv de mare bucurie, Crăciunul cea mai mare fericire, colindatul, uratul şi sorcovitul o încântare, săniuşul ori lupta cu bulgări distracţiile cele mai plăcute...
Zilele de primăvară erau primite cu entuziasm, soarele era un bun prieten, pomii înfloriţi motive de fericire, mărţişoarele erau daruri dragi sufletului meu, cei 40 de Sfinţi mă învăluiau în aroma de coptură proaspăt scoasă din cupror, miere şi nuci macinate, Paştele era însoţit de miros de pască şi cozonaci, lungirea zilelor era o nemăsurată satisfacţie, căldurile toride un preţ neînsemnat, iar vacanţa de vară cel mai aşteptat eveniment.
Primele castane erau adevărate cadouri, iedera înroşită colora viaţa, primele zile de şcoală o bucurie, mormanele de frunze uscate cea mai amuzantă descoperire iar ploile reci doar un nou motiv de a călca vesel prin băltoace.
Câte dintre aceste mari plăceri le resimt încă? Din păcate prea puţine. Din nefericire cresc şi asta nu e neapărat un lucru rău. Însă, purtat de valul celor din generaţia mea simt că dispar trăirile care îmi făceau odată viaţa mult mai frumoasă.
Nu vreau să mai fiu copil. Ar fi imposibil şi inutil. E bine aşa cum sunt acum, un "om-mare", însă tinereţea refuz să mi-o pierd. Înconjurat de oameni "maturi" care îşi încorsetează viaţa în tot felul de responsabilităţi fără rost, ignorând faptul că nimic nu îi împiedică să privească lumea cu mai multă destindere şi spirit ludic. Îi urmăresc pe unii dintre colegii mei de şcoală şi le studiez neîntrerupta degenerare sufletească. Mă îngrozeşte cu câtă detaşare îşi acceptă demolarea interioară, asemeni unei fatalităţi de nezdruncinat. Şi sunt mândri de ei înşişi. Unii dintre ei, cu sacourile, cravatele şi cămăşile lor par atât de dezumanizaţi încât îmi provoacă silă. Roboţi uniformizaţi, cu creiere spălate de timpuriu, meniţi unei vieţi pline de împliniri materiale şi unei bătrâneţi alienate şi deprimante. Se ştie că oamenii în vârstă îşi pierd dorinţa de viaţă atunci când îmbătrânesc psihic. De multe ori, azilul de bătrâni este anticamera spre cimitir.
Eu mi-am propus să fiu tânăr până la ultima suflare. Voi căuta mereu prezenţa celor mai tineri decât mine, copii ori adolescenţi, voi căuta jocurile lor, întrebările, nedumeririle lor. Iar când aceştia vor creşte, maturizându-se, blazându-se, mă voi înconjura de alţii, mici entităţi care să mă facă să simt că trăiesc cu adevărat, că mă bucur de viaţă, că nu mă târăsc precum un vierme în cenuşa deceniilor...
Cititorul mă poate numi "imatur". E liber să o facă fără griji. Nu mă supăr câtuşi de puţin.
E ţelul meu în viaţă să rămân tânăr! Pururea tânăr!
A fi "om-mare" e de rahat. Însă a fi "matur" e mai mult de atât. E rahatul la superlativ!
Lăsaţi-mă să mă prezint: HOMO LUDENS, la dispoziţia dvs!

Influenţe - "Stau şi mă gândesc dacă Rahan era mai tare ca Tarzan"

Mereu am considerat că oamenii sunt suma influenţelor cu care au intrat în contact de-a lungul vieţii. Şi mai am ferma convingere că dincolo de zestrea genetică, de "cei 7 ani de acasă", ori de anturajul cu care ne înconjurăm, cărţile pe care le citim ne influenţează în mod definitoriu personalitatea şi modul de a privi lumea şi viaţa în sine. Iar aici nu mă refer la poveştile lui Ion Creangă ori Petre Ispirescu, ci la toate lecturile specifice vârstei, inclusiv benzile desenate.

Desigur, nici muzica nu poate rămîne pe dinafară. Dar mă voi referi la acest aspect altă dată. Am adus în discuţie muzica deoarece acest post este inspirat din textul unei piese aparţinând trupei de hip-hop Da Hood Justice.

"Cu Grasa de Cotnari, cu un salam şi-o pâine de graham,
Stau şi meditez dacă Rahan era mai tare ca Tarzan
N-aveau bani, maşini, femei, dar avea etică,
Mânca-ţi-aş ingineria ta genetică!"

Îmi amintesc de zilele copilăriei cînd salivam la vederea celebrelor reviste de bandă desenată create de iluştrii conaţionali ai lui Moliere - Roger Lecureux (scenariu) şi Andre Cheret (desen). "Rahan", eroul epocii de piatră cu părul de culoarea focului, avînd în posesie un colier cu 5 gheare, un cuţit de fildeş şi o pereche trendy de chiloţi, mă fascina.
Primul contact cu acest personaj l-am avut prin intermediul unui "prieten" de prin vecini. Eram un oaspete aproape permanent în casa lui, uşa lor fiind situată cu un etaj mai jos, vis a vis de a noastră, la baza scărilor. La vârsta respectivă aveam practic două mame, un frate şi o soră, ambii cu mult mai mari decât mine. Am pus între ghilimele cuvântul prieten deoarece diferenţa de vârstă dintre noi era de peste 15 ani. Spre marea mea încântare, Cornel - căci aşa se numeşte - avea în posesie câteva volume cu Rahan, prin care mă uitam ca un zănatec, plin de pasiune. Mai târziu, revistele mi-au parvenit ca un dar de preţ. Desigur, nu înainte de a promite că nu le voi înstrăina niciodată, ceea ce, cu unul din numere nu s-a întâmplat, fapt care l-a supărat îngrozitor pe "prietenul" meu. Era o adevărată plăcere să ies la scara blocului cu "Rahanele" şi să le răsfoiesc împreună cu vecinii de vârsta mea. Dar şi mai plăcut, deşi chinuitor pentru persoanele în cauză, era să stau pe capul mamei ori verişoarelor mele, mândre vorbitoare de limbă franceză, cu intenţia clară de a asculta cuminte traducerea textelor.


Rahan era un erou civilizator, colierul său reprezentînd 5 virtuţi esenţiale ale omului de valoare ( curajul, loialitatea, generozitatea, altruismul şi puterea), aventurile lui avînd mereu ca rezultat ajutorarea oamenilor primitivi, a căror violenţă şi ignoranţă erau înfrînte prin bună credinţă, viclenie ori curaj nebănuit... Desigur, pustiul de 6-7 ani din acea vreme era pasionat mai degrabă de luptele pe care eroul le purta cu diverse animale sălbatice ori oameni "răi" decît de inventivitatea extraordinară a personajului.


Mai târziu am citit "Tarzan". Cred că eram prin clasa a 6-a când mi-a picat în mâini şi trebuie să recunosc faptul că, la început, m-a fascinat la fel de mult ca Rahan. Cel mai bun prieten al meu la acea vreme, Francisc, avea romanul iar eu îl voiam cu ardoare. La acea vârstă, când voiam ceva, căpătam (abilitate pe care, din păcate, am pierdut-o în prezent). Soluţia a fost "să vând pielea ursului din pădure", mai exact am făcut un troc ce nu avea să se mai împlinească niciodată. La acea vreme aveam o pisică birmaneză foarte frumoasă, femela, ce trebuia să dea naştere la un moment dat unor pui, dintre care unul trebuia să îi fie destinat prietenului meu. Din păcate "socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg"... Acel "moment dat" nu a venit niciodată, însă cartea a rămas în posesia mea. Până la urmă, intenţia contează.
Britanicul Edgar Burroughs Rice a scris 10 volume despre aventurile personajului său, care mai de care mai fantasmagorice, toate petrecându-se pe teritoriul întunecat şi sălbatic al "Continentului Negru". Tarzan reprezintă triumful omului asupra condiţiei de animal, forţa brută a sălbăticiei înfrîntă de valorile civilizaţiei. Înfruntînd fiarele junglei, canibalii, creaturile fantastice ori ticăloşii "civilizaţi", eroul demonstrează că binele învinge mereu.


Totuşi Tarzan nu a reuşit niciodată să reprezinte cu adevărat un model pentru mine, creatorul său fiind mult prea ancorat în ideile preconcepute ale vremii sale pentru a se mai încadra în vreun fel în lumea ideologică a vremurilor noastre.

Tarzan era un individ superior mai ales prin forţa zestrei sale genetice, părinţii săi fiind de viţă nobilă, lorzi de Greystoke. Sîngele albastru conferă inteligentă şi forţă, frumuseţe şi curaj. Personajul, deşi crescut de maimuţe antopoide ajunge să adopte mersul biped întrun mod instinctiv (?!), reuşeşte să citească de unul singur în urma unui raţionament imagini-număr de litere (?!), îşi conştientizează de unul singur condiţia umană (?!), învaţă limbajul articulat (?!) etc. Aceste caracteristici ale personajului sunt total false. Ştim azi că mersul biped se învaţă mai ales prin imitaţie, iar fiinţele umane crescute de animale nu ajung să îşi dezvolte intelectul peste o anumită limită. Autorul dă dovadă în multe cazuri de o totală ignoranţă în ceea ce priveşte culturile africane, catalogându-le în marea lor majoritate ca fiind canibale, degenerate şi sălbatice. Până şi crescut de maimuţe, eroul le este superior negroizilor, prin zestrea sa genetică de caucazian anglo-saxon. Adesea, africanii pseudo-civilizaţi prezintă caracteristici atenuate ale rasei negre. Eroul este un ucigaş înăscut de canibali, cruzimea acestora şi antopofagia stârnindu-i dezgustul. Sadismul de care poate da dovadă personajul în terorizarea comunităţilor de primitivi este prezentat prin prisma inteligenţei superioare a arianului sălbatic. De fapt aceasta este şi trăsătura dominantă a teribilului Mowgli european: arianismul!
Spre deosebire de Tarzan, Rahan nu face diferenţe de rasă. Pentru el toţi oamenii sunt la fel, iar ajutorarea lor este datoria sa de căpătâi. Fidel promisiunii făcute tatălui său adoptiv, Crao, el nu evită oamenii ci caută prezenţa lor şi evită mereu să îi ucidă. Dincolo de inovaţiile tehnice, Rahan încearcă să îi salveze de întunericul ignoranţei, de tirania liderilor abuzivi ori a vracilor înşelători care se folosesc de fobiile iraţionale ale oamenilor pentru a-i controla în interes propriu.
Nu e de mirare că am fost mereu atras mai mult de calităţile umaniste ale eroului evului sălbatic.
Cred că ne-am lămurit... Rahan este mai tare ca Tarzan!

Mi-e dor si m-am săturat

Mi-e dor de acele vremuri când mă simţeam împlinit. Folosesc atât de des acest cuvânt şi totuşi mai am doar o amintire vagă a ceea ce înseamnă. Era o vreme când mă simeam util şi mândru că pot să reprezint un stâlp de sprijin în caz de nevoie. Ce poate fi mai plăcut decât să te ştii capabil să alini suferinţa celui de lângă tine, să poţi şterge lacrima şi să trezeşti zâmbetul? Şi totuşi m-am săturat să nu pot avea nici un punct de reper în noapte. E bine să ai un far care să te călăuzească prin furtună...


Era o vreme când îmi puteam oferi uriaşul capital de afecţiune de care sunt capabil. Mi-e dor să mângâi părul iubitei, să îi sărut obrazul, să îi strâng trupul în braţe, să îi îndeplinesc dorinţele care îmi stau în putere. Ce poate fi mai frumos decât să îţi exprimi iubirea prin gesturi? Şi totuşi m-am săturat să strâng în braţe stane de piatră, trupuri reci, lipsite de pasiune. M-am săturat să ofer fără să primesc. Ce pot oferi mai mult decât întreaga fiinţă? Se pare că nu e de ajuns...
Era o vreme când mă simţeam în siguranţă, închis în cămăruţa izolată fonic a relaţiei în cadrul căreia nu era loc de lumea zbuciumată de afară.Ce poate fi mai frumos decât să clădeşti o lume doar pentru doi, un turn de fildeş din vârful căruiasă nu auzi tumultul universului pe care îl priveşti panoramic, de sus... o lume de furnici... Şi totuşi m-am săturat să nu pot lupta cu intruziunile care distrug pacea acestui firav glob desticlă. Iar cel mai rău e atunci când nici măcar nu dai glas acelor probleme ci le închizi în tine, otrăvindu-te din interior...
Mi-e dor şi m-am săturat...
M-am săturat să caut. Îi invidiez până la ură pe cei care sunt capabili să trăiască singuri, să se lase purtaţi cu gentileţe de fluviul capricios al vieţii. Poate că mereu m-am luptat cu valurile şi am încercat să merg mereu contra curentului... Poate că nu voi putea fi niciodată reprezentat de o atitudine "zen".


M-am săturat să caut acea persoană specială, deosebită, care să mă împlinească pe cât mai multe planuri, care să merite prinosul de iubire oarbă pe care îl ofer celor care aleg să îmi fie alături. Ofer totul... şi mă aştept să primesc mai mult decât resturi.
Poate că, totuşi, nu merit altceva...

Demonul din mine mă iubeşte

Independent de voinţa noastră, fiecare avem în interior o sumedenie de demoni ce ne guvernează subconştientul. Greu de exorcizat, stau ascunşi în străfundurile fiinţei noastre, bine ancoraţi, asemeni unor tumori ale căror rădăcini sunt atât de adânc infiltrate în trupul nostru încât devin inoperabile.

Demonul din mine are chip. Demonul meu rănjeşte des. Rânjeşte ca un lup turbat, fără pic de veselie, fără pic de umanitate.

Demonul din mine e unul sălbatic. E miztantop şi sociopat. Îi urăşte pe toţi cei din jurul lui şi de peste tot. I-ar vrea evaporaţi, sfărâmaţi, distruşi. Demonului din mine îi place să trântească lucruri, să le zdobească, să le facă mici fărâme. De fapt ar vrea să participe activ la demolarea lumii pe care o detestă. Demonul din mine ar devora soarele şi luna şi nu le-ar mai regurgita niciodată, indiferent căte gloanţe de argint ar trimite oamenii în văzduh, câte săgeţi ar slobozi, câte strigăte ar răcni, ori câte clopote ar bate.

Demonul din mine se crede invizibil pentru că nu priveşte oamenii în ochi. Le detestă privirile pentru că ştie că lumea îl vede. De aceea oamenii fug de el, se îndepărtează. Iar demonul din mine se bucură şi se crede în siguranţă..

Demonul din mine mă apără. Mă apără de propria bunătate, mă ţine în echilibru. Demonul din mine ştie că fără el aş fi pierdut. El nu vrea să rănească pe nimeni ci doar să fiu lăsat în pace.

A crescut în mine ani de-a rândul, s-a sălbaticit anotimp după anotimp, traumă după traumă, seminţele urii şi frustrării hrănindu-l neîncetat. Demonul din mine ştie cum e lumea. Ştie că absenţa lui m-ar transforma în victimă. Masca lui mă ajută să trec prin viaţă.

De ceva vreme, Demonul din mine e ţinut în frâu. E domolit, controlat. Demonul din mine hibernează mult, moţăind atunci când se ştie în preajma unor oameni care mă iubesc şi care mă respectă. Ştie că în acele momente nu are nici un rost să se trezească, să acţioneze. Demonul din mine e sedat de liniştea sufletească pe care mi-o insuflă prietenii şi familia... Demonul din mine arareori face pe nebunul faţă de ei, deşi e mereu suspicios, paranoic. Şi pe bună dreptate.

Vârcolacul ce nu are nevoie de lună plină, lupul care nu are nevoie de hăitic pentru a supravieţui, jivina care nu are nevoie de pădure ori de pustiu pentru a fi sălbatică... Demonul din mine îmi e cel mai de preţ aliat.

Demonul din mine mă iubeşte.

Altruismul, masca egoiştilor sufletişti

Iată o vorbă înţeleaptă: “facerea de bine e f****e de mamă”. Poate că sunt prea cinic dar nu cred în altruism. Nici o fiinţă de pe planetă nu comite un gest de întrajutorare a unei alte creaturi din puritate sufletească.


Lăsând la o parte filozofia de viaţă tipică emolăului ratat, aş apela cu succes la un exemplu de succes preluat din natură. În rîndul liliecilor vampiri, creaturi hulite pentru obiceiul lor de a se hrăni cu sânge dar şi din cauza aspectului lor deloc plăcut, există o cutumă păstrată cu “sfinţenie”: indivizii mai puţin norocoşi în ceea ce priveşte procurarea hranei pe timpul unei nopţi, sunt hrăniţi de ce sătui. Regurgitând sângele consumat, liliecii îşi împart preţioasa provizie de proteine, ţinându-i în viaţă pe nefericiţii flămânzi. O eventuală subnutriţie ar duce la deces. Organismul lor are un ritm deosebit de alert, necesitând o alimentare regulată.
O întrebare absolut legitimă ar fi prin ce proces biologic complex s-a ajuns la această soluţie. Evident, vampirii nu au norme etice şi nici conştiinţă precum oamenii. Atunci ce ar putea fi? Răspunsul e simplu: cine a avut azi noroc, poate avea mâine ghinion, iar cel care s-a hrănit azi din proviziile unuia îl va hrăni, probabil, mâine pe altul. O reţetă a supravieţuirii pe care omul a deprinso încă de timpuriu.
Vedem din acest exemplu faptul că nu suntem altruişti datorită eticii ci din instinct. Iar instinctul ne spune că vom fi răsplătiţi. În concluzie, suntem de fapt egoişti, sperând mereu că vom obţine oarecare beneficii de pe urma faptelor noastre bune.
E tipic pentru specia umană să spere întro “lege a compensaţiei”, în ideea că există o regulă a echilibrului în Univers, pe principiul “bine faci, bine găseşti”. Alţii speră într-o viaţă de apoi petrecută pe vecie în Rai, de-a dreapta Mântuitorului. Unii, mai cinici, urmăresc ca prin faptele lor bune să îi îndatoreze pe cei din jur, în timp ce alţii vor, pur şi simplu, să se privească mai liniştiţi în oglindă, încântaţi de “natura lor umană superioară”.


Din punctul meu de vedere, cel mai important beneficiu este căştigarea respectului, temelia pe care se clădeşte, mai bine sau mai rău, întregul construct al relaţiilor interumane.
Urăsc să cer respectul ori să îl impun. E infantil să crezi că cineva este obligat să îţi ofere pe tavă ceva atât de important. Pesonal, aştept din partea celorlalţi să mi se răspundă cu aceeaşi monedă. Poate că de aceea sunt adesea dezamăgit. E o ruletă rusească în care mai mereu pierzi. E total eronat să te prezinţi în faţa celorlalţi cu sufletul în batistă pentru că oamenii sunt ingraţi, o lecţie pe care liliecii vampiri nu au deprinso încă.
Bineînţeles, m-am fript de prea multe ori ca să mă ascund în spatele neştiinţei. Însă sunt mult prea infantil, naiv şi idealist ca să ma pot abţine. În momentele de deznădejde mă consider o cărpă şi îmi dispreţuiesc slăbiciunea. În momentele de orgoliu mă privesc cu mândrie în oglindă. Tind să cred că am o conştiinţă curată şi vreau să mi-o păstrez astfel.
Se pare că voi continua la infinit să comit greşeala de a înfăptui cât mai multe gesturi ce îi ajută pe alţii. Chiar dacă nu îi cunosc… Sufăr de inconştienţă şi cred că sunt dependent ca de un drog nociv. Adesea prefer să mă comport ca anti-eroul din westernurile spagetti: apar, ajut, plec. Îmi lipsesc totuşi ţigara de foi, pălăria şi pancho-ul… Clint Eastwood ar fi mic copil pe lângă mine. “Omul fără nume”… Ce să-ţi povestesc…!
Trebuie, totuşi, să mă vindec întro zi! Şi m-am hotărît! De mâine gata! Nu mai fac asta! Mereu îmi propun să mă adaptez lumii în care trăiesc, o lume fără etică, fără suflet, în care oamenii profită unii de alţii fără nici o mustrare de conştiinţă, o lume în care “dacă eşti bun, eşti prost”. Păcat că mereu e azi şi mâine nu vine niciodată.
E un cerc vicios din care nu pot să scap…
Pentru că “nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”.

Ofrandă pentru talpa ta

Dac-aş putea,
De-ar fi pe voia ta,
Din piept mi-aş scoate inima
Cu mâna mea,
Ofrandă pentru talpa ta
Să calci, cum faci mereu, pe ea.
Mă-ntreb dacă ar ajuta;
Te-ar îmbuna?
S-ar vindeca?
Un câine de-aş hrăni cu ea
Iubirea lui m-ar mângâia
La fel de mult precum a ta?

Despre ţeluri şi ghiulele

Iată o vorbă deşteaptă: se spune că în viaţă domnia şi prostia se plătesc. De domnie încă nu m-a acuzat nimeni, cât despre prostie... aş vrea să îl văd pe ăla care ar avea tupeul să mi-o zică în faţă! Hei!!! Nu vă înghesuiţi aşa!!!

Liniştea mea sufletească este totuşi tulburată de o mică problemă care, asemeni unei migrene mărunte dar sâcâitoare, îmi strică întreaga zi: adesea mă întreb dacă nu cumva dau semne de retard cronic. Cititorul s-ar putea întreba din ce motiv. Păi, să zicem că dacă i s-ar întâmpla altuia acelaşi lucru, mi-aş aşterne o expresie impenetrabilă pe figură şi aş spune întocmai ca Mr.T: “I pity the fool!”

Oamenii sunt uşor de descifrat. Îi citeşti adesea ca pe nişte cărţi deschise. Le cunoşti nevoile, le ştii temerile, le intuieşti dorinţele; E ca un puzzle palpitant. Trăiască psihanaliza!!!

Viaţa, din păcate, ne demonstrează faptul că nu e la fel de uşor şi în ceea ce ne priveşte. Suntem capabili să le dăm altora o mulţime de sfaturi, ce şi cum am face în locul lor. Ne e uşor. Suntem detaşaţi, obiectivi, absolut deloc implicaţi emoţional. Floare la ureche! Dar când vine vorba de noi înşine ne blocăm asemeni unor lacăte vechi.

E adevărat că de multe ori nici măcar nu ştim cu adevărat ce vrem de la viaţă. Unii, puţini de altfel, vor fi capabili să răspundă la această întrebare, însă şi mai puţini sunt în stare să îşi dea seama cum vor atinge acel ţel.

Dacă m-ar întreba cineva, aş răspunde că ţelul meu în viaţă este fericirea. Echilibrul. Cum voi ajunge să fiu fericit? Să mă pici cu ceară dacă am vreo idee.

Uneori se întâmplă să ştii reţeta fericirii, însă doar în linii mari… Am lista cu ingrediente în minte şi o ştiu pe de rost… fără dozaj. Toate sunt atât de utile şi delicioase încât cantitatea nu contează; cu cât mai mult cu atât mai bine. O parteneră deosebită, o familie fericită, o slujbă pe care să o practici cu pasiune, un anturaj format numai din oameni dragi inimii tale, un suflet păstrat cât mai tânăr…

Bineînţeles, obţinerea acestor ingrediente reprezintă o misiune aproape herculană. Unde le găseşti pe toate? De unde ştii că sunt cele mai bune? Ce te face să crezi că nu ajungi să te minţi singur, că nu te complaci în compromis?

Se ştie că cel mai mare chin dintre toate este viaţa trăită în compromis. A te trezi în fiecare dimineaţă în aceeaşi viaţă pe care o deteşti, gândindu-te că nu ai nici o ieşire din cuşca în care singur te-ai vârât şi din care îţi este teamă să evadezi pentru că libertatea te înspăimântă.

Tuturor ne teamă de neîmplinire. Şi de nesiguranţă. Detesc nesiguranţa, această ghiulea de fier pe care o port legată cu lanţuri de picior şi care mă împiedică să înaintez. Nesiguranţa… atât de uşor de depăşit; şi totuşi ne e atât de greu să ne facem curaj să păşim peste ea. Suntem asemeni elefanţilor care, din prea multă precauţie, nu se încumetă să traverseze o crăpătură peste care ar putea călca fără griji.

Există o concepţie conform căreia numai cine nu riscă nu câştigă. Mă întreb dacă cei care îşi asumă riscurile sunt totuşi conştienţi de ceea ce ar putea pierde.

Pentru cei care nu au nimic de pierdut, ceea ce ar putea câştiga e totul. Cititorul observa paradoxul vieţii?

O lume de trenuri

Iata, sunt din nou pe acelaşi peron al vieţii şi alerg. Nu îi văd capătul dar ştiu că nici nu e nevoie; nu există decât două variante: fie obosesc şi mă las păgubaş, fie trenul accelerează şi nu voi mai fi capabil să îl ajung.


Lăsând la o parte faptul că am încercat de 4 ori să mă apropii de el şi, ca un făcut, trenul s-a îndepărtat de mâna mea întinsă, ştiu sigur că mai am timp.
Oare o fi trenul cel bun? Merge în aceeaşi direcţie cu mine ori mi se pare?
Văd că încă mai alerg. Încă mai am impresia că dacă reuşesc să îl prind, dacă mă lasă să îl însoţesc pe drumul lui, mă va purta către destinaţia mea mult dorită: fericirea!
E curios cititorul ce are acest tren atât de special încât să merite urmărit cu o astfel de convingere? De ce mă străduiesc?


Deoarece am mai văzut trenuri care au trecut prin gara mea şi ştiu să recunosc un tren bun când îl văd. Experienţa îşi spune cuvântul.
Unele trenuri s-au oprit şi m-au lăsat să urc, dar am coborât din mers. Era clar că mă înşelasem... Mergeau în sensul opus destinaţiei mele. Aşa se întâmplă uneori dacă te grăbeşti. Greşeşti trenul şi cine ştie unde ajungi; Alte trenuri nu s-au lăsat ajunse. Îm mod clar nu erau cele potrivite. Nici ele nu mergeau către ţelul meu. Vor trece ori se vor opri în alte gări şi îşi vor continua drumul în compania altor călători. Unele trenuri te atrag într-un mod inexplicabil. Altele te cuceresc prin aspectul plăcut. Iar altele te atrag datorită calităţilor interioare. Însă puţine au acelaşi drum cu tine...
Bănuiesc că aşa e viaţa.
Se pare totuşi că acest tren e întradevăr special. A apărut la peronul meu întâmplător... Nu îl aşteptam, dar nu mi-a luat mult timp să îmi dau seama că este unul deosebit. Pare un tren plin de calităţi, însuşiri pe care le-am căutat mult dar pe care le descopăr atât de rar. Un astfel de tren sigur te duce la destinaţie! Ar fi ciudat să mă înşel... Să-mi fi pierdut instinctul? Greu de crezut... Şi dacă mă păcălesc? Dacă alerg în zadar?
Totuşi încă îl mai urmăresc. Peronul nu are sfârşit şi nu ştiu cine se va îndepărta primul.
E totuşi ciudat... Alerg şi mă privesc de sus... Gonesc pe lângă un peron comun, îngemănat pentru un timp. Şi eu, la rândul meu, sunt un tren ce trece printro gară. Un tren pe peronul altei vieţi. Oare se va hotărâ să mă prindă ori mă va lăsa să plec? Va întinde mîna către mine?
Pentru un moment îmi trag sufletul şi mă întreb din nou: într-o lume de trenuri, cine pe cine pierde? Şi dacă încetinim dăm greş sau câştigăm?


p.s.- Până la urmă, trenul a accelerat...