marți, 15 iunie 2010

Altruismul, masca egoiştilor sufletişti

Iată o vorbă înţeleaptă: “facerea de bine e f****e de mamă”. Poate că sunt prea cinic dar nu cred în altruism. Nici o fiinţă de pe planetă nu comite un gest de întrajutorare a unei alte creaturi din puritate sufletească.


Lăsând la o parte filozofia de viaţă tipică emolăului ratat, aş apela cu succes la un exemplu de succes preluat din natură. În rîndul liliecilor vampiri, creaturi hulite pentru obiceiul lor de a se hrăni cu sânge dar şi din cauza aspectului lor deloc plăcut, există o cutumă păstrată cu “sfinţenie”: indivizii mai puţin norocoşi în ceea ce priveşte procurarea hranei pe timpul unei nopţi, sunt hrăniţi de ce sătui. Regurgitând sângele consumat, liliecii îşi împart preţioasa provizie de proteine, ţinându-i în viaţă pe nefericiţii flămânzi. O eventuală subnutriţie ar duce la deces. Organismul lor are un ritm deosebit de alert, necesitând o alimentare regulată.
O întrebare absolut legitimă ar fi prin ce proces biologic complex s-a ajuns la această soluţie. Evident, vampirii nu au norme etice şi nici conştiinţă precum oamenii. Atunci ce ar putea fi? Răspunsul e simplu: cine a avut azi noroc, poate avea mâine ghinion, iar cel care s-a hrănit azi din proviziile unuia îl va hrăni, probabil, mâine pe altul. O reţetă a supravieţuirii pe care omul a deprinso încă de timpuriu.
Vedem din acest exemplu faptul că nu suntem altruişti datorită eticii ci din instinct. Iar instinctul ne spune că vom fi răsplătiţi. În concluzie, suntem de fapt egoişti, sperând mereu că vom obţine oarecare beneficii de pe urma faptelor noastre bune.
E tipic pentru specia umană să spere întro “lege a compensaţiei”, în ideea că există o regulă a echilibrului în Univers, pe principiul “bine faci, bine găseşti”. Alţii speră într-o viaţă de apoi petrecută pe vecie în Rai, de-a dreapta Mântuitorului. Unii, mai cinici, urmăresc ca prin faptele lor bune să îi îndatoreze pe cei din jur, în timp ce alţii vor, pur şi simplu, să se privească mai liniştiţi în oglindă, încântaţi de “natura lor umană superioară”.


Din punctul meu de vedere, cel mai important beneficiu este căştigarea respectului, temelia pe care se clădeşte, mai bine sau mai rău, întregul construct al relaţiilor interumane.
Urăsc să cer respectul ori să îl impun. E infantil să crezi că cineva este obligat să îţi ofere pe tavă ceva atât de important. Pesonal, aştept din partea celorlalţi să mi se răspundă cu aceeaşi monedă. Poate că de aceea sunt adesea dezamăgit. E o ruletă rusească în care mai mereu pierzi. E total eronat să te prezinţi în faţa celorlalţi cu sufletul în batistă pentru că oamenii sunt ingraţi, o lecţie pe care liliecii vampiri nu au deprinso încă.
Bineînţeles, m-am fript de prea multe ori ca să mă ascund în spatele neştiinţei. Însă sunt mult prea infantil, naiv şi idealist ca să ma pot abţine. În momentele de deznădejde mă consider o cărpă şi îmi dispreţuiesc slăbiciunea. În momentele de orgoliu mă privesc cu mândrie în oglindă. Tind să cred că am o conştiinţă curată şi vreau să mi-o păstrez astfel.
Se pare că voi continua la infinit să comit greşeala de a înfăptui cât mai multe gesturi ce îi ajută pe alţii. Chiar dacă nu îi cunosc… Sufăr de inconştienţă şi cred că sunt dependent ca de un drog nociv. Adesea prefer să mă comport ca anti-eroul din westernurile spagetti: apar, ajut, plec. Îmi lipsesc totuşi ţigara de foi, pălăria şi pancho-ul… Clint Eastwood ar fi mic copil pe lângă mine. “Omul fără nume”… Ce să-ţi povestesc…!
Trebuie, totuşi, să mă vindec întro zi! Şi m-am hotărît! De mâine gata! Nu mai fac asta! Mereu îmi propun să mă adaptez lumii în care trăiesc, o lume fără etică, fără suflet, în care oamenii profită unii de alţii fără nici o mustrare de conştiinţă, o lume în care “dacă eşti bun, eşti prost”. Păcat că mereu e azi şi mâine nu vine niciodată.
E un cerc vicios din care nu pot să scap…
Pentru că “nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”.

Niciun comentariu: