Iată o vorbă deşteaptă: se spune că în viaţă domnia şi prostia se plătesc. De domnie încă nu m-a acuzat nimeni, cât despre prostie... aş vrea să îl văd pe ăla care ar avea tupeul să mi-o zică în faţă! Hei!!! Nu vă înghesuiţi aşa!!!
Liniştea mea sufletească este totuşi tulburată de o mică problemă care, asemeni unei migrene mărunte dar sâcâitoare, îmi strică întreaga zi: adesea mă întreb dacă nu cumva dau semne de retard cronic. Cititorul s-ar putea întreba din ce motiv. Păi, să zicem că dacă i s-ar întâmpla altuia acelaşi lucru, mi-aş aşterne o expresie impenetrabilă pe figură şi aş spune întocmai ca Mr.T: “I pity the fool!”
Oamenii sunt uşor de descifrat. Îi citeşti adesea ca pe nişte cărţi deschise. Le cunoşti nevoile, le ştii temerile, le intuieşti dorinţele; E ca un puzzle palpitant. Trăiască psihanaliza!!!
Viaţa, din păcate, ne demonstrează faptul că nu e la fel de uşor şi în ceea ce ne priveşte. Suntem capabili să le dăm altora o mulţime de sfaturi, ce şi cum am face în locul lor. Ne e uşor. Suntem detaşaţi, obiectivi, absolut deloc implicaţi emoţional. Floare la ureche! Dar când vine vorba de noi înşine ne blocăm asemeni unor lacăte vechi.
E adevărat că de multe ori nici măcar nu ştim cu adevărat ce vrem de la viaţă. Unii, puţini de altfel, vor fi capabili să răspundă la această întrebare, însă şi mai puţini sunt în stare să îşi dea seama cum vor atinge acel ţel.
Dacă m-ar întreba cineva, aş răspunde că ţelul meu în viaţă este fericirea. Echilibrul. Cum voi ajunge să fiu fericit? Să mă pici cu ceară dacă am vreo idee.
Uneori se întâmplă să ştii reţeta fericirii, însă doar în linii mari… Am lista cu ingrediente în minte şi o ştiu pe de rost… fără dozaj. Toate sunt atât de utile şi delicioase încât cantitatea nu contează; cu cât mai mult cu atât mai bine. O parteneră deosebită, o familie fericită, o slujbă pe care să o practici cu pasiune, un anturaj format numai din oameni dragi inimii tale, un suflet păstrat cât mai tânăr…
Bineînţeles, obţinerea acestor ingrediente reprezintă o misiune aproape herculană. Unde le găseşti pe toate? De unde ştii că sunt cele mai bune? Ce te face să crezi că nu ajungi să te minţi singur, că nu te complaci în compromis?
Se ştie că cel mai mare chin dintre toate este viaţa trăită în compromis. A te trezi în fiecare dimineaţă în aceeaşi viaţă pe care o deteşti, gândindu-te că nu ai nici o ieşire din cuşca în care singur te-ai vârât şi din care îţi este teamă să evadezi pentru că libertatea te înspăimântă.
Tuturor ne teamă de neîmplinire. Şi de nesiguranţă. Detesc nesiguranţa, această ghiulea de fier pe care o port legată cu lanţuri de picior şi care mă împiedică să înaintez. Nesiguranţa… atât de uşor de depăşit; şi totuşi ne e atât de greu să ne facem curaj să păşim peste ea. Suntem asemeni elefanţilor care, din prea multă precauţie, nu se încumetă să traverseze o crăpătură peste care ar putea călca fără griji.
Există o concepţie conform căreia numai cine nu riscă nu câştigă. Mă întreb dacă cei care îşi asumă riscurile sunt totuşi conştienţi de ceea ce ar putea pierde.
Pentru cei care nu au nimic de pierdut, ceea ce ar putea câştiga e totul. Cititorul observa paradoxul vieţii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu