Am fost mic şi mi-am dorit să ajung să fiu "om-mare", ceea ce e plăcut dintro mulţime de motive, dar şi periculos în acelaşi timp... Iar pericolul la care mă refer este mai mult la un nivel psihic. O mare primejdie numită, în termeni atenuaţi "maturizare", când, de fapt, mai cinstit ar fi să îl mumim blazare.
Blazarea... se pare că fiecare "om-mare" este condamnat la ea. Uneori conştientizez că mi se întâmplă şi mie...
Înainte, observam din timp micşorarea zilelor de iarnă şi asta mă fascina, prima zăpadă era un cadou neaşteptat şi un motiv de mare bucurie, Crăciunul cea mai mare fericire, colindatul, uratul şi sorcovitul o încântare, săniuşul ori lupta cu bulgări distracţiile cele mai plăcute...
Zilele de primăvară erau primite cu entuziasm, soarele era un bun prieten, pomii înfloriţi motive de fericire, mărţişoarele erau daruri dragi sufletului meu, cei 40 de Sfinţi mă învăluiau în aroma de coptură proaspăt scoasă din cupror, miere şi nuci macinate, Paştele era însoţit de miros de pască şi cozonaci, lungirea zilelor era o nemăsurată satisfacţie, căldurile toride un preţ neînsemnat, iar vacanţa de vară cel mai aşteptat eveniment.
Primele castane erau adevărate cadouri, iedera înroşită colora viaţa, primele zile de şcoală o bucurie, mormanele de frunze uscate cea mai amuzantă descoperire iar ploile reci doar un nou motiv de a călca vesel prin băltoace.
Câte dintre aceste mari plăceri le resimt încă? Din păcate prea puţine. Din nefericire cresc şi asta nu e neapărat un lucru rău. Însă, purtat de valul celor din generaţia mea simt că dispar trăirile care îmi făceau odată viaţa mult mai frumoasă.
Nu vreau să mai fiu copil. Ar fi imposibil şi inutil. E bine aşa cum sunt acum, un "om-mare", însă tinereţea refuz să mi-o pierd. Înconjurat de oameni "maturi" care îşi încorsetează viaţa în tot felul de responsabilităţi fără rost, ignorând faptul că nimic nu îi împiedică să privească lumea cu mai multă destindere şi spirit ludic. Îi urmăresc pe unii dintre colegii mei de şcoală şi le studiez neîntrerupta degenerare sufletească. Mă îngrozeşte cu câtă detaşare îşi acceptă demolarea interioară, asemeni unei fatalităţi de nezdruncinat. Şi sunt mândri de ei înşişi. Unii dintre ei, cu sacourile, cravatele şi cămăşile lor par atât de dezumanizaţi încât îmi provoacă silă. Roboţi uniformizaţi, cu creiere spălate de timpuriu, meniţi unei vieţi pline de împliniri materiale şi unei bătrâneţi alienate şi deprimante. Se ştie că oamenii în vârstă îşi pierd dorinţa de viaţă atunci când îmbătrânesc psihic. De multe ori, azilul de bătrâni este anticamera spre cimitir.
Eu mi-am propus să fiu tânăr până la ultima suflare. Voi căuta mereu prezenţa celor mai tineri decât mine, copii ori adolescenţi, voi căuta jocurile lor, întrebările, nedumeririle lor. Iar când aceştia vor creşte, maturizându-se, blazându-se, mă voi înconjura de alţii, mici entităţi care să mă facă să simt că trăiesc cu adevărat, că mă bucur de viaţă, că nu mă târăsc precum un vierme în cenuşa deceniilor...
Cititorul mă poate numi "imatur". E liber să o facă fără griji. Nu mă supăr câtuşi de puţin.
E ţelul meu în viaţă să rămân tânăr! Pururea tânăr!
A fi "om-mare" e de rahat. Însă a fi "matur" e mai mult de atât. E rahatul la superlativ!
Lăsaţi-mă să mă prezint: HOMO LUDENS, la dispoziţia dvs!
Blazarea... se pare că fiecare "om-mare" este condamnat la ea. Uneori conştientizez că mi se întâmplă şi mie...
Înainte, observam din timp micşorarea zilelor de iarnă şi asta mă fascina, prima zăpadă era un cadou neaşteptat şi un motiv de mare bucurie, Crăciunul cea mai mare fericire, colindatul, uratul şi sorcovitul o încântare, săniuşul ori lupta cu bulgări distracţiile cele mai plăcute...
Zilele de primăvară erau primite cu entuziasm, soarele era un bun prieten, pomii înfloriţi motive de fericire, mărţişoarele erau daruri dragi sufletului meu, cei 40 de Sfinţi mă învăluiau în aroma de coptură proaspăt scoasă din cupror, miere şi nuci macinate, Paştele era însoţit de miros de pască şi cozonaci, lungirea zilelor era o nemăsurată satisfacţie, căldurile toride un preţ neînsemnat, iar vacanţa de vară cel mai aşteptat eveniment.
Primele castane erau adevărate cadouri, iedera înroşită colora viaţa, primele zile de şcoală o bucurie, mormanele de frunze uscate cea mai amuzantă descoperire iar ploile reci doar un nou motiv de a călca vesel prin băltoace.
Câte dintre aceste mari plăceri le resimt încă? Din păcate prea puţine. Din nefericire cresc şi asta nu e neapărat un lucru rău. Însă, purtat de valul celor din generaţia mea simt că dispar trăirile care îmi făceau odată viaţa mult mai frumoasă.
Nu vreau să mai fiu copil. Ar fi imposibil şi inutil. E bine aşa cum sunt acum, un "om-mare", însă tinereţea refuz să mi-o pierd. Înconjurat de oameni "maturi" care îşi încorsetează viaţa în tot felul de responsabilităţi fără rost, ignorând faptul că nimic nu îi împiedică să privească lumea cu mai multă destindere şi spirit ludic. Îi urmăresc pe unii dintre colegii mei de şcoală şi le studiez neîntrerupta degenerare sufletească. Mă îngrozeşte cu câtă detaşare îşi acceptă demolarea interioară, asemeni unei fatalităţi de nezdruncinat. Şi sunt mândri de ei înşişi. Unii dintre ei, cu sacourile, cravatele şi cămăşile lor par atât de dezumanizaţi încât îmi provoacă silă. Roboţi uniformizaţi, cu creiere spălate de timpuriu, meniţi unei vieţi pline de împliniri materiale şi unei bătrâneţi alienate şi deprimante. Se ştie că oamenii în vârstă îşi pierd dorinţa de viaţă atunci când îmbătrânesc psihic. De multe ori, azilul de bătrâni este anticamera spre cimitir.
Eu mi-am propus să fiu tânăr până la ultima suflare. Voi căuta mereu prezenţa celor mai tineri decât mine, copii ori adolescenţi, voi căuta jocurile lor, întrebările, nedumeririle lor. Iar când aceştia vor creşte, maturizându-se, blazându-se, mă voi înconjura de alţii, mici entităţi care să mă facă să simt că trăiesc cu adevărat, că mă bucur de viaţă, că nu mă târăsc precum un vierme în cenuşa deceniilor...
Cititorul mă poate numi "imatur". E liber să o facă fără griji. Nu mă supăr câtuşi de puţin.
E ţelul meu în viaţă să rămân tânăr! Pururea tânăr!
A fi "om-mare" e de rahat. Însă a fi "matur" e mai mult de atât. E rahatul la superlativ!
Lăsaţi-mă să mă prezint: HOMO LUDENS, la dispoziţia dvs!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu