Primul contact cu "pieile-roşii" l-am luat prin intermediul operei lui Henry Wadsworth Longfellow, "Cântecul lui Hiawatha", ilustrată cu nemărginit talent de maestrul Valentin Tănase. Eram mult prea mic la acea vârstă pentru a vibra la intensitatea spirituală a legendelor indienilor din zona Marilor Lacuri, însă euforia coroanelor de pene şi a franjurilor m-a cuprins iremediabil.
Desigur, a fost o atracţie pur estetică şi superficială la început. Însă cu timpul am început să fiu interesat de latura mai profundă a acestor populaţii îndepărtate. Şi un nume revenea mereu în discuţiile despre indieni: Winnetou, eroul apaş al scriitorului german Karl May.
Am citit opera lui Karl May la o vârstă destul de înaintată. În general, media de vârstă la care e firească lectura acestui tip de literatură este de 13-15 ani. Mie mi-a picat în mână pe la 17 ani.
Karl May este cunoscut pentru palpitantele sale romanele foileton, care purtau cititorii către tărâmuri exotice, pe tot mapamondul. Din nefericire, ilustrul scriitor nu a călătorit niciodată înafara Germaniei, sursa sa de inspiraţie fiind jurnalele de călătorii publicate în vremea sa. Poveştile sunt pasionante, pline de acţiune şi suspans, binele învingând întotdeauna.
Pot spune că datorită lui Karl May am dezvoltat o pasiune şi faţă de populaţiile de beduini, aria mea de cunoştinţe în domeniul culturilor umane lărgindu-se întro oarecare măsură.
Şi totuşi, trebuie să recunosc faptul că nu aş lasa niciodată aceste cărţi în mâna unui copil... Cel puţin nu fără a discuta foarte mult cu el pe parcursul lecturii. Deşi asupra mea opera lui May a avut o influenţă pozitivă, reprezentând o lecţie despre etică, bunătate, principii, prietenie etc, textele ascund mesaje subliminale cu un potenţial negativ destul de ridicat.
Karl May scria îndeosebi pentru germani, el însuşi fiind un patriot şi un catolic fervent. Preamărirea superiorităţii civilizaţiei germane/occidentale şi a religiei creştine/catolice sunt scopurile de bază ale autorului. Gâdilând cu pricepere orgoliul cititorilor săi, May îşi asigura un public pasionat, hrănindu-i orgoliul colectiv de cetăţean al unui imperiu ce părea deosebit de stabil.
Personajele lui Karl May sunt descrise întrun mod destul de infantil şi simplist. Binele şi răul sunt total contrastante, albul pur şi imaculat, răul întunecat şi tenebros, lipsind şi cea mai subtilă nuanţă grizată. Personajele negative au doar două variante: fie se schimbă la 180 de grade, în lumina nemărginitei bunătăţi a personajelor pozitive, fie sfârşesc tragic, trecând în nefiinţă, scutind omenirea de activităţile lor degenerate.
Desigur, binele este în strânsă legătură cu valorile şi etica creştină, personajul principal (Old-Shutterhand/Kara Ben Nemsi - cele două nume sub care personajul este cunoscut în romane - primul în vestul sălbatic, al doilea în orient, traducându-se prin Karl-Fiul-Nemţilor) convertind adesea păgânii virtuoşi.
Autorul denotă adesea o totală lipsă de înţelegere faţă de culturile despre care vorbeşte, ori faţă de situaţia în care acestea se află în raport cu occidentalii. În seria dedicată Vestului Sălbatic, Karl May îi priveşte pe indienii ostili albilor ca pe nişte sălbatici vicioşi şi însetaţi de sânge, incapabili să asculte de vorbă bună. O privire mai obiectivă ne relevă însă faptul că cel mai adesea guvernul american, partea "civilizată" a conflictului, şi-a încălcat cel mai adesea cuvântul, provocând reacţii violente din partea "sălbaticilor" înşelaţi. Pentru Karl May, colonizarea Vestului nu este nici pe departe un lucru rău. E chiar firesc şi necesar. Construirea căii ferate nu reprezintă nici un pericol pentru modul de viaţă al indienilor, iar mineritul e o activitate care le dăunează cel mult nefericiţilor muncitori. Nimic din suferinţa "pieilor-roşii" nu se întrevede din lectura romanelor autorului german. Desigur, există şi albi care comit crime ori înşelătorii la adresa indienilor, dar aceştia sunt doar nişte excepţii nefericite. Nici măcar psihopaţii vânători de sclapuri nu sunt prezentaţi întro lumină prea proastă, ei fiind doar o pată de culoare, o excentricitate a Lumii Noi. Cât despre stilul voit nefavorabil în care sunt prezentaţi metişii, aşa numitele "corcituri", nu putem observa decât rădăcinile unor concepţii naziste care susţin că poluarea/mixarea sângelui unor rase nu poate produce decât indivizi de o calitate îndoilenică, dacă nu chiar malefici.
Orientul este prezentat de către autor ca o imensă ladă de gunoi, distrus de guvernarea Imperiului Otoman aflat în plină decădere. Desigur, Karl May nu se poate abţine să nu introducă nişte "şopârle" de natură geo-politică prin care prezintă Germania drept principala sprijinitoare a Imperiului Otoman în timp ce restul marilor puteri europene doresc doar să îl dezmembreze în folos propriu. Observăm din nou o atitudine frecvent întâlnită în retorica occidentală cu privire la Orient.
Ca de obicei, textele dau dovadă de o totală ignoranţă în ceea ce priveşte empatizarea cu civilizaţiile/culturile diferite de cea occidentală, deşi episoadele istorice şi descrierile locurilor ori ale anumitor ritualuri (de exemplu pelerinajul de la Mekka) sunt prezentate în detaliu.
E ciudat totuşi cum, iniţial, aceste amănunte mi-au scăpat, deşi erau clar menite dacă nu să mă îndoctrineze, măcar să mă influenţeze.
Poate că firea mea a fost mereu îndreptată către selectarea acelor informaţii de natură pozitivă. Indienii au rămas eroii mei, indiferent de nenumăratele filme Hollywoodiene care îi prezentau ca pe nişte acerbi hărţuitori, ucigaşi şi violatori. Beduinii (arabii în general) îmi par şi acum nişte lorzi ai deşertului, indiferent de poropaganda pe care o duce occidentul împotriva lor.
Poate că e în natura mea să ţin mereu partea celui care pare oprimat, indiferent de modul în care victima este demonizată. Teroriştii de ieri sunt eroii recunoscuţi de azi.
Poate că e un defect, dar gândind cu propriul cap, analizând problemele prin prisma propriilor principii, diferenţiind binele şi răul în funcţie de propriile standarde, tind să cred că omul e mai greu de manipulat, gândirea fiindu-i distorsionată cu o mai mare dificultate decât dacă preia informaţiile pe nemestecate.
Poate că sunt naiv. Poate că sunt infantil. Poate că sunt idealist. Poate...
Dar poate că lumea ar fi mai evoluată dacă ar accepta faptul că e stupid să ne considerăm superiori unii faţă de alţii şi am încerca să ne înţelegem reciproc. Nu suntem decât diferiţi. Iar diversitatea crează frumuseţea.
Desigur, a fost o atracţie pur estetică şi superficială la început. Însă cu timpul am început să fiu interesat de latura mai profundă a acestor populaţii îndepărtate. Şi un nume revenea mereu în discuţiile despre indieni: Winnetou, eroul apaş al scriitorului german Karl May.
Am citit opera lui Karl May la o vârstă destul de înaintată. În general, media de vârstă la care e firească lectura acestui tip de literatură este de 13-15 ani. Mie mi-a picat în mână pe la 17 ani.
Karl May este cunoscut pentru palpitantele sale romanele foileton, care purtau cititorii către tărâmuri exotice, pe tot mapamondul. Din nefericire, ilustrul scriitor nu a călătorit niciodată înafara Germaniei, sursa sa de inspiraţie fiind jurnalele de călătorii publicate în vremea sa. Poveştile sunt pasionante, pline de acţiune şi suspans, binele învingând întotdeauna.
Pot spune că datorită lui Karl May am dezvoltat o pasiune şi faţă de populaţiile de beduini, aria mea de cunoştinţe în domeniul culturilor umane lărgindu-se întro oarecare măsură.
Şi totuşi, trebuie să recunosc faptul că nu aş lasa niciodată aceste cărţi în mâna unui copil... Cel puţin nu fără a discuta foarte mult cu el pe parcursul lecturii. Deşi asupra mea opera lui May a avut o influenţă pozitivă, reprezentând o lecţie despre etică, bunătate, principii, prietenie etc, textele ascund mesaje subliminale cu un potenţial negativ destul de ridicat.
Karl May scria îndeosebi pentru germani, el însuşi fiind un patriot şi un catolic fervent. Preamărirea superiorităţii civilizaţiei germane/occidentale şi a religiei creştine/catolice sunt scopurile de bază ale autorului. Gâdilând cu pricepere orgoliul cititorilor săi, May îşi asigura un public pasionat, hrănindu-i orgoliul colectiv de cetăţean al unui imperiu ce părea deosebit de stabil.
Personajele lui Karl May sunt descrise întrun mod destul de infantil şi simplist. Binele şi răul sunt total contrastante, albul pur şi imaculat, răul întunecat şi tenebros, lipsind şi cea mai subtilă nuanţă grizată. Personajele negative au doar două variante: fie se schimbă la 180 de grade, în lumina nemărginitei bunătăţi a personajelor pozitive, fie sfârşesc tragic, trecând în nefiinţă, scutind omenirea de activităţile lor degenerate.
Desigur, binele este în strânsă legătură cu valorile şi etica creştină, personajul principal (Old-Shutterhand/Kara Ben Nemsi - cele două nume sub care personajul este cunoscut în romane - primul în vestul sălbatic, al doilea în orient, traducându-se prin Karl-Fiul-Nemţilor) convertind adesea păgânii virtuoşi.
Autorul denotă adesea o totală lipsă de înţelegere faţă de culturile despre care vorbeşte, ori faţă de situaţia în care acestea se află în raport cu occidentalii. În seria dedicată Vestului Sălbatic, Karl May îi priveşte pe indienii ostili albilor ca pe nişte sălbatici vicioşi şi însetaţi de sânge, incapabili să asculte de vorbă bună. O privire mai obiectivă ne relevă însă faptul că cel mai adesea guvernul american, partea "civilizată" a conflictului, şi-a încălcat cel mai adesea cuvântul, provocând reacţii violente din partea "sălbaticilor" înşelaţi. Pentru Karl May, colonizarea Vestului nu este nici pe departe un lucru rău. E chiar firesc şi necesar. Construirea căii ferate nu reprezintă nici un pericol pentru modul de viaţă al indienilor, iar mineritul e o activitate care le dăunează cel mult nefericiţilor muncitori. Nimic din suferinţa "pieilor-roşii" nu se întrevede din lectura romanelor autorului german. Desigur, există şi albi care comit crime ori înşelătorii la adresa indienilor, dar aceştia sunt doar nişte excepţii nefericite. Nici măcar psihopaţii vânători de sclapuri nu sunt prezentaţi întro lumină prea proastă, ei fiind doar o pată de culoare, o excentricitate a Lumii Noi. Cât despre stilul voit nefavorabil în care sunt prezentaţi metişii, aşa numitele "corcituri", nu putem observa decât rădăcinile unor concepţii naziste care susţin că poluarea/mixarea sângelui unor rase nu poate produce decât indivizi de o calitate îndoilenică, dacă nu chiar malefici.
Orientul este prezentat de către autor ca o imensă ladă de gunoi, distrus de guvernarea Imperiului Otoman aflat în plină decădere. Desigur, Karl May nu se poate abţine să nu introducă nişte "şopârle" de natură geo-politică prin care prezintă Germania drept principala sprijinitoare a Imperiului Otoman în timp ce restul marilor puteri europene doresc doar să îl dezmembreze în folos propriu. Observăm din nou o atitudine frecvent întâlnită în retorica occidentală cu privire la Orient.
Ca de obicei, textele dau dovadă de o totală ignoranţă în ceea ce priveşte empatizarea cu civilizaţiile/culturile diferite de cea occidentală, deşi episoadele istorice şi descrierile locurilor ori ale anumitor ritualuri (de exemplu pelerinajul de la Mekka) sunt prezentate în detaliu.
E ciudat totuşi cum, iniţial, aceste amănunte mi-au scăpat, deşi erau clar menite dacă nu să mă îndoctrineze, măcar să mă influenţeze.
Poate că firea mea a fost mereu îndreptată către selectarea acelor informaţii de natură pozitivă. Indienii au rămas eroii mei, indiferent de nenumăratele filme Hollywoodiene care îi prezentau ca pe nişte acerbi hărţuitori, ucigaşi şi violatori. Beduinii (arabii în general) îmi par şi acum nişte lorzi ai deşertului, indiferent de poropaganda pe care o duce occidentul împotriva lor.
Poate că e în natura mea să ţin mereu partea celui care pare oprimat, indiferent de modul în care victima este demonizată. Teroriştii de ieri sunt eroii recunoscuţi de azi.
Poate că e un defect, dar gândind cu propriul cap, analizând problemele prin prisma propriilor principii, diferenţiind binele şi răul în funcţie de propriile standarde, tind să cred că omul e mai greu de manipulat, gândirea fiindu-i distorsionată cu o mai mare dificultate decât dacă preia informaţiile pe nemestecate.
Poate că sunt naiv. Poate că sunt infantil. Poate că sunt idealist. Poate...
Dar poate că lumea ar fi mai evoluată dacă ar accepta faptul că e stupid să ne considerăm superiori unii faţă de alţii şi am încerca să ne înţelegem reciproc. Nu suntem decât diferiţi. Iar diversitatea crează frumuseţea.
Un comentariu:
Salut! Vrei să facem schimb de link-uri? Dacă vrei, adaugă următoarele date în blogroll-ul tău: titlu: jocuri noi ; url: http://www.ejocuri-noi.ro . Trimite-mi un email pe adresa: ainaw@yahoo.com sau scrie-mi un comentariu la un joc cu datele tale să ştiu dacă să-ţi adaug link-ul pe site. Mulţumesc. :d
Trimiteți un comentariu